În semiotica generală se distinge între semnificaţie şi sens al unui semn oarecare. Semnificaţia se suprapune mai degrabă peste denotaţie (referentul asociat semnului) pe când sensul se suprapune mai degrabă peste conotaţie (particularizarea idiosincratică a semnificaţiei).
În acelaşi timp, se acceptă faptul că limbajul ştiinţific are în mod preponderent (la limită, în mod exclusiv) semnificaţie, deci trimite mai ales la denotaţie (adică exprimă acelaşi mesaj pentru orice receptor), în timp ce limbajul non-ştiinţific (de exemplu, limbajul comun sau limbajul artistic) are în mod preponderent sens, deci trimite mai ales la conotaţie.
Ştiinţa economică (ştiinţa despre procesul economic) aspiră, ca orice ştiinţă, la un limbaj ştiinţific, adică la un limbaj preponderent semnificativ. Pe de altă parte, procesul economic, spre deosebire de procesul natural, include subiectul (care este nu numai un subiect cunoscător, ca în ştiinţele naturii, ci şi un subiect acţional). Subiectul îşi bazează deciziile şi comportamentul pe valori (aspect axiologic), inclusiv pe interes, care este o valoare specifică. În acest caz, limbajul despre procesul economic nu mai poate păstra intactă „zestrea” de semnificaţie prezumată pentru o ştiinţă ortodoxă.
Ca urmare a celor spuse mai sus, semioza economică pare a fi o semioză de un timp special, la graniţa dintre semioza de tip ştiinţific şi semioza de tip neştiinţific. În context, elaborarea unei semiotici economice va trebuie fundamentată concomitent pe abordările de tip ştiinţific şi pe cele de tip non-ştiinţific, în sensul că acelaşi discurs economic (discurs despre fenomenologia economică) va avea sensuri diferite pentru receptori diferiţi (acesta este, de exemplu, motivul pentru care se pare că, principial, predicţia economică este imposibilă)
